Deși înnăscută , prostia ca ignoranță nu este o tară pe viață , ci doar locul în care luăm startul în existență. Așadar ne naștem toți „proști” , dar depinde până la urmă de noi să nu rămânem așa. Jung are , în sensul acesta , o splendidă reflecție despre prostie : „Oare ce erau oamenii ? Se nășteau proști și orbi asemenea cățelușilor , asemenea tuturor făpturilor Domnului , înzestrați cu cea mai sărăcăcioasă lumină , care nu poate lumina în bezna în care orbecăie ei. De asta eram sigur și la fel eram și de faptul că niciunul din teologii pe care-i cunoșteam nu văzuse cu proprii lui ochi lumina care luminează în întuneric.” Rezultă că rămânem proști dacă nu facem exerciții de deschidere a ochilor minții , dacă ne complăcem în confortul de a privi lumea de la fereastra prin care ne-am obișnuit s-o privim , dacă lăsăm gândirea să se sleiască , mulțumindu-ne cu o modestă exersare a capacității de înțelegere. Pe scurt , dacă ne place să rămânem toată viața cățeluși nou-născuți. Prostia mai presus de orice este insistentă , rămâne tenace în tot ce primim de-a gata , refuz de a cumpăni și de a întoarce pe toate fețele certitudinile moștenite. Adevărul e că , în identitatea lui suverană , eul meu este subminat în permanență de tabieturile gândirii. Tot Jung spune: „Este sensul existenței mele ca viața să-mi poată pune o întrebare. Iar eu trebuie să furnizez răspunsul meu, căci altfel sunt redus la răspunsul pe care mi-l va da lumea”. Or asta se întâmplă cu majoritatea oamenilor. Răspunzând cu toți la fel la întrebarea pe care ne-o pune viața , preferăm să ne luăm înțelegerea lucrurilor de unde putem , de unde ne e la îndemână , din rutina colectivă a gândirii colective unde lucrurile sunt , toate , explicate la pachet. Așa se face că cei ce orbecăie ajung să-ți explice , drastic și imperativ , ce și cum trebuie să vezi. De ce ? Pentru că , atunci când se trezesc instalați în confortul unui adăpost ridicat de alții , ce rost mai are mai are chinul ascezei cunoașterii și înțelegerii în singurătate ?
Tabieturile gândirii
