„Marturisesc că , tot uitându-mă la televizor , de-o sāptāmâna încoace am noapte de noapte același vis: mă aflu în sala mare a Parlamentului, undeva sus , în loja pierdută a unui balcon. Imensul  parter are toate locurile ocupate. E o ședința a plenului. Toți parlamentarii, bărbați și femei, sunt îmbrăcați în haine vărgate. Președintele Senatului, cățărat pe cea mai de sus tribună și având pe cap o bonetă tărcată mai înaltă decât a celorlalți, bate demn cu un ciocănel in pupitru. Rumoarea din sala se stinge. „Doamnelor și domnilor este ora 10. Vă previn că la ora 14 vom fi duși înapoi la penitenciar. E o ședință specială , în regim de urgență:avem la dispoziție mai puțin de patru ore ca să luăm o hotărâre în privința colegei noastre, doamna Elena Udrea. DNA-ul vrea să știe dacă, în final, suntem sau nu de acord să o primim pe doamna Udrea în rândurile noastre și , eventual , chiar de astăzi , să ne întoarcem împreuna la penitenciar. Vom vota cu bile la vedere. Va previn că , dacă va fi balotaj , dubele ne vor aduce mâine din nou la serviciu, și tot așa , până când noi , Parlamentul României, vom putea spune ce decizie am luat. La capătul unui rând , stă doamna Udrea îmbrăcată intr-un deux-pieces Chanel și , desigur, cu eterna poșeta Louis Vuitton în poală. Poartă pantofi Christian Louboutin. Contrastează teribil cu uniformă vărgată a celor din sală și , din pricina asta , pare ușor stingheră. Președintele Senatului bate din nou cu ciocănelul în pupitru. Zgomotul strident mă trezește. Sar din vis , fără să știu dacă sunt sau nu în camera mea și nici , în general , pe ce lume mă aflu.”

P. S. Este visul lui Gabriel Liiceanu , împărtășit cu cei ce-l citesc , în cartea sa „România. O iubire din care se poate muri.”